[Interviu] Cristina Andone: Cred in educatia cu aripi, nu cu statui

familia constienta
Cartea „Familia constienta” poate fi a ta! Afla cum!
September 3, 2018
Cum descoperi o carte pentru copii pe zi
September 30, 2018
Arata tot

[Interviu] Cristina Andone: Cred in educatia cu aripi, nu cu statui

cristina andone povesti din padurea muzicala

Pe Cristina Andone am cunoscut-o acum câțiva ani, la Iași, într-una dintre serile de gală de la FILIT. Era cea mai fermecătoare prezență de la eveniment. Anul trecut, odată cu lansarea proiectului Povești din Pădurea Muzicală, am avut șansa să mă apropii mult mai tare de Cristina și să o cunosc mai bine. Și uite așa, de la un interviu pe care am avut plăcerea să i-l iau acum un an, am ajuns să ieșim în oraș, să povestim mai multe și să ne cunoaștem ca oameni, dincolo de meseriile pe care le avem.

Astăzi, vreau să împărtășesc cu voi câteva lucruri esențiale despre Cristina Andone și proiectul său apărut la Editura Nemi, într-un nou interviu acordat de Cristina pentru BlogDePărinți.info. De fapt, știți ce? Hai mai bine să îi spunem o „discuție” în loc de interviu, pentru că sunt sigură că vi se va lipi și vouă de suflet, cum mi s-a lipit mie!

Am devenit un povestitor profesionist

Andreea Ignat: Ce s-a schimbat în viața ta de anul trecut, când ai lansat „Enescu și hora razelor de soare”?

Cristina Andone: Cred că am devenit un povestitor profesionist, cu adevărat.

În turneul cu Enescu dar și mai apoi, când am lansat primul meu roman, Plec, despre cum să-ți dai demisia dintr-o corporație, am povestit în: castele părăsite, într-o iaurtărie, în librării, jos pe trotuar, în tramvai, într-o galerie de artă, la conferințe motivaționale, în școli, în grădinițe, pe câmp. Am avut lângă mine copii de grădiniță sau de școală primară, adolescenți, corporatiști, publicitari, muzicieni, doctori, bucătari, traducători de coduri de bare, bancheri, artiști sau meșteri în drujbă. Față de toți, scopul meu a fost să le aprind lumina în ochi, să le dau energie și sens. Din 15 septembrie am plecat din nou în turneu cu noile cărți, Bach și Vivaldi. Voi ajunge la Timișoara, Oradea, Cluj, Constanța, Brașov și Sibiu. Iar în decembrie voi reveni la Iași. Abia aștept să povestim!

Vezi aici datele turneului de promovare!

Andreea Ignat: De ce ai simțit nevoia unei ediții centenare la cartea „Enescu și hora razelor de soare”?

Cristina Andone: Acum o sută de ani s-a născut România, țara dorului. S-a născut pentru că niște oameni au crezut, au sperat, au așteptat, s-au luptat, au avut curaj. S-a născut, ca orice mare vis, din sacrificiu. Și nu, nu este un sacrificiu atât de îndepărtat ca să-l putem ignora: străbunicii noștri au mers pe front… Le știm încă numele, unora le mai știm povestea. Enescu însuși a fost unul dintre cei care s-au mobilizat pentru țară – a cântat pe front pentru a ridica moralul soldaților, a donat bani. Tot acest efort nu trebuie să dispară într-o uitare comodă, eventual jenată. Viața merge mai departe, este adevărat. Dar tot viața e datoare să spună poveștile fondatoare. Nu cred nicidecum în festivisme, nici in patriotisme trâmbițate cu surle. Dar cred în recunoștință.

In copilarie, ma ocupam cu „imbunatatirea realitatii”

Andreea Ignat: Thea Olteanu a semnat ilustrațiile, alături de Adriana Gheorghe și Sebastian Oprița. Cum a fost să lucrezi cu fiica ta la acest proiect?

Cristina Andone: Thea s-a alăturat proiectului nostru mai degrabă dintr-o întâmplare. Când avea zece ani, ne-am promis să coasem fiecare o ie, într-un fel de șezătoare mamă-fiică. Am ales modelul – eu unul oltenesc, Thea, unul din nordul Moldovei. Am cumpărat un kit de la Perpetual Icons. Și am început cu mare entuziasm. După un rând de cruciulițe, mai degrabă strâmbe, am început să am îndoieli. Pe de altă parte, fata mea mergea înainte, rând cu rând; părea să aibă metoda, în orice caz avea o răbdare care pe mine mă depășea. Ca să scap basma curată am venit cu o propunere: eu să citesc povești, iar ea sa coasă, că doar așa era la șezătoare, nu? După o toamnă și o iarnă, Thea avea gata o ie de Neamț, iar eu îi citisem un teanc de cărți. Schițele pe care Thea le-a desenat pentru a-și forma mâna mi s-au părut reușite și am rugat-o să mai încerce câteva.

Așa au luat naștere cele 20 de ilustrații de inspirație populară care înveselesc acum cartea Enescu și hora razelor de soare. Tot fata mea a venit apoi cu ideea de a picta niște păsări cântătoare, pentru aceeași carte. Mai apoi ni s-a părut firesc ca Thea să facă planșele decorative în stil baroc pentru Vivaldi și Bach, cu suprapuneri și texturi ornamentate. În echipa de ilustratori, ea este cea care transpune în planșe decorative spiritul muzicii fiecărui compozitor. Adriana Gheorghe este neîntrecută în a crea personaje adorabile iar Sebastian Oprița meșterește ca nimeni altul decorurile și detaliile de arhitectură sau de obiect. Cred că am ajuns, dintr-o întâmplare, la un echilibru foarte bun în echipă.

Andreea Ignat: O regăsești în copiii tăi pe Cristina din copilărie? Povestește-ne câte ceva despre cum era Cristina Andone în copilărie!

Cristina Andone: Copiii mei sunt destul de diferiți de mine la vârsta lor, și e bine așa. Sunt pasionați de științele exacte și de antreprenoriat, oricât de exotic mi-ar părea acest lucru. Thea e foarte bună la desen – un talent pe care sigur nu îl are de la mine – și la istorie. Amândoi sunt pricepuți la meșteșugit, reparat, desfăcut și refăcut mecanisme – aici faptul că au trei bunici ingineri și-a spus cuvântul. Din fericire, amândoi sunt buni povestitori.

Eu eram în primul rând o ronțăitoare de mere și de cărți. În plus, mă ocupam cu îmbunătățirea realității, așa cum îi explicam mamei mele atunci când mă întreba dacă mint sau nu. Cred că a fost dificil pentru doi părinți hrăniți cu științele exacte să crească un copil povestitor. De altfel, acesta a fost motivul pentru care mama mea, medic, a ținut un jurnal despre mine de când aveam trei ani: ca să înțeleagă mai bine încotro se îndrepta copilul acela care dribla tabla înmulțirii pentru că nu avea nici sens nici poveste și care crea adevărate piese de teatru din episoade banale, de tipul „a sunat vecina să ne ceară o cană cu zahăr”. Acum pare amuzant, atunci cred că era îngrijorător. Ah, și eram ușor dislexică: până la școală, am spus „gedet” în loc de „deget”, „pricăoară” în loc de „căprioară” și… atenție… „zulumali” în loc de „marginea patului”.

Cand ai invatat sa citesti, inseamna ca ai obtinut permis de conducere in toate lumile posibile

Andreea Ignat: Care au fost cărțile care ți-au făcut copilăria mai frumoasă și care ți-au rămas de atunci la suflet?

Cristina Andone: Huckleberry Finn, la mare distanță. Apoi Cireșarii, Cuore, Singur pe lume, Prinț și cerșetor. Când eram foarte mică, citeam și reciteam Bețișorul Fermecat, Doctorul Aumădoare, Cei trei grăsani și poeziile Elenei Farago.

Andreea Ignat: Hai să ne imaginăm că facem un top pentru copii. Care crezi tu că ar fi acele 5 cărți pe care orice copil ar trebui să le citească?

Cristina Andone: Aș trece aici acele cărți de care mi-ar fi părut tare rău să nu fi existat: Huckleberry Finn, Petit Nicolas, Les Malheurs de Sophie, Mog, Mifi.

Andreea Ignat: Cristina, până la urmă, de ce e important să citească copiii?

Cristina Andone: A citi singur o carte înseamnă să conduci după plac în lumea imaginației. Nu să fii condus, așa cum se întâmplă în cazul filmelor. Când ai învățat să citești înseamnă că ai obținut permis de conducere în toate lumile posibile. Mai e și ritualul de a citi împreună, la care eu țin foarte mult. Cuvântul purtat de muzica unei voci dragi, căldura pe care o simțim când suntem împreună și intrăm în aceeași poveste, toate acestea ne dau o senzație de cuib în care timpul ne lasă în pace. De altfel, la noi acasă, am numit ritualul din fiecare seară de a citi împreună chiar așa, Cuibul cu Povești. Chiar dacă am copiii mari, care citesc singuri, ne place să ne strângem înainte de culcare în jurul unei cărți. Și să citim pe rând câteva pagini. E modul nostru de a ne aduna în jurul unui foc imaginar, de a ne promite că lumea are sens și de a ne spune liniștiți „noapte bună”.

Cartile mele isi propun sa democratizeze muzica clasica

Andreea Ignat: Cărțile din Colecția Povești din Pădurea Muzicală sunt mai degrabă cărți pentru copiii familiarizați sau pasionați de muzică sau le vezi ca o metodă atractivă de a-i face pe toți copiii și părinții deopotrivă să îndrăgească muzica și cărțile?

Cristina Andone: Cărțile mele își propun să democratizeze muzica clasică. Nu sunt dedicate copiilor cu ureche muzicală absolută, nici celor care vor deveni interpreți de concert sau compozitori. Scopul meu este să aduc o felie din frumusețea lumii mai aproape de fiecare copil. Pentru aceasta nu e nevoie de vreun talent anume, trebuie doar să lăsăm ușile imaginației deschise. Și să ne antrenăm, poveste cu poveste, capacitatea de a primi și de a înțelege frumosul.

Da, am scris cu metodă, pentru că fiecare carte are o strategie la bază, un set de cunoștințe de teorie muzicală, plus niște asocieri de imagine și de stare. Dar copilul nu va simți tot acest efort teoretic din spatele poveștilor. El va înțelege, sper, spiritul muzicii fiecărui compozitor. Și îl va traduce, apoi, în cuvinte simple.

Așa cum îmi spunea o fetiță de 5 ani, prietenă a poveștilor muzicale, „totul e foarte clar: Beethoven e furtunos, Mozart e vesel și senin, Chopin e cam plângăcios, Strauss e atât de elegant”. Vezi, fiecare copil poate recunoaște rapid personalitatea prietenilor din jurul lui. Tot astfel o va face și cu caracterul muzicii marilor compozitori. Și nu se va simți copleșit de nume ca Bach, Ceaikovski sau Chopin. Îi va considera prieteni din copilărie, va ști exact ce să aștepte de la fiecare dintre ei și, mai important, va ști cum să se bucure de armonii.

Andreea Ignat: În afară de cărțile din Colecția Povești din Pădurea Muzicală, care consideri că sunt cele mai bune metode prin care un părinte îi poate insufla copilului dragostea pentru muzică și cărți? Și ce mesaj ai pentru părinții care pur și simplu nu se pricep deloc la muzica clasică sau la recomandări potrivite de cărți pentru copii?

Cristina Andone: Sunt câteva metoda profesioniste, de tip Orff, Suzuki sau chiar Montesori. Dar eu cred în metoda propriului exemplu. Dacă un părinte va asculta puțin Chopin seara, sau va dansa în casă pe Strauss, dacă va merge la un concert la Filarmonică, desigur, copilul va face la fel. Mai cred în metoda împreună: să ascultam împreună câteva minute de muzică clasică în fiecare zi e ca și când am sta în familie sub razele soarelui și am privi cerul.

Muzica, mai ales cea clasică, este un limbaj al perfecțiunii. Cred că prin muzică Dumnezeu ne povestește despre armonie, despre pace. Dacă ne temem de muzica clasică, dacă o îndepărtăm într-un registru mental de muzeu, nu facem decât să ratăm noi și copiii noștri o mare felie din frumusețea lumii.

Muzica, exact ca orice tip de frumusete, trebuie sa inspire

Andreea Ignat: Care este, de fapt, rolul poveștilor muzicale în educația copiilor? Cum îi ajută efectiv muzica transpusă în povești pe cei mici să crească mari din toate punctele de vedere?

Cristina Andone: Aș vrea ca prin cărțile mele orice copil să se împrietenească firesc cu muzica clasică, nu să fie strivit de ea. Muzica, exact ca orice tip de frumusețe, trebuie să inspire. Eu cred foarte tare în educația cu aripi, nu cu statui. De aceea prin poveștile mele propun o educație de inspirație, nu de postament. Statuile, fie ele poleite, ne copleșesc, ne umbresc, ne țin într-un complex de inferioritate și de stază. Aripile ne duc mai departe. Pe drumul nostru.

Andreea Ignat: Până acum, au apărut în colecție Enescu şi hora razelor de soare, Vivaldi și cele patru anotimpuri și Bach și orga fermecată. Acestea vor fi urmate de Mozart și curcubeul muzical, Beethoven și furtuna de sunete, Chopin și balada stropilor de ploaie, Ceaikovski și dansul notelor de argint, Strauss și valsul rozelor de mai, Poveste muzicală de Crăciun și, foarte curând, Paganini și capriciile magice. Dintre cele trei pe care le-am citit deja, la sufletul meu a ajuns cel mai repede cea cu Vivaldi, pentru că, în copilăria mea, aveam un disc cu Anotimpurile pe care îl puneam mai tot timpul la pick-up și pe care îl ascultam ore întregi. Există printre ele una anume de care tu te simți cea mai apropiată?

Cristina Andone: Ca muzică, mă simt cel mai aproape de Chopin, de acea seninătate supraomenească în melancolie.  Altfel, cartea la care țin cel mai mult din întreaga colecție este Enescu și hora razelor de soare. De altfel, e cartea cea mai complexă, la care am lucrat trei ani.

Andreea Ignat: Spune-ne câte un pic din fiecare carte! Ce vor găsi copiii în fiecare Poveste din Pădurea Muzicală?

Cristina Andone: Să-ți spun despre cele trei cărți care au apărut acum, în septembrie. În Vivaldi și cele patru anotimpuri, învățăm despre cele trei mișcări ale unui concert baroc, despre ritm, despre perseverență. În Bach și orga fermecată, ne familiarizăm cu scara notelor muzicale, cu noțiunea de fugă ca împletire de voci sau teme, cu armonia și recunoștința. În Enescu și hora razelor de soare, învățăm despre elementele unei viori, despre câteva exerciții de încălzire pentru virtuozi, despre notația occidentală de tip ABC (unde A, de exemplu, este la iar B este si), despre durata notelor muzicale, despre cele trei principii ale compoziției muzicale, despre motivele populare din cele două rapsodii, despre dor. Totul, prin povești prietenoase, cum ar fi O plăcintă muzicală, Cum să pierzi un concurs, Școala de muzică a iezilor talentați sau O poveste scrisă cu acul.

Andreea Ignat: Ce urmează în Pădurea Muzicală și când anume se vor putea bucura copiii de toate poveștile din colecție?

Cristina Andone: Ca noutăți, vom avea Paganini și capriciile magice – o carte despre virtuozitate în muzică. Apoi o carte despre muzica de operă, cu Verdi, și una despre jazz, cu Gershwin. Pentru că se vor fi alăturat mulți spiriduși în Pădurea Muzicală față de formula inițială, îi vom reuni pe toți într-o carte, Poveste muzicală de vară, în care vom înțelege mai bine, prin comparație, caracterul muzicii fiecăruia. Vor fi în total 13 cărți care vor apărea, treptat, până în 2020. La final vom avea un set complet de supraviețuire în muzica clasică. Un ghid de navigație printre armonii. Pentru că… e amuzant să fii cult!

Share
Andreea Ignat
Andreea Ignat
Sunt o femeie fericita, mereu cu zambetul in dotare. Sunt mama Rebecai, o fetita zambareata, nascuta fix pe 1 iunie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.